Muntele Cozia

Drumul forestier dintre Dăngești și Muntele Cozia nu era doar o întindere de aproape 15 kilometri de pietriș și pământ. Era un ritual al tinereții, repetat în fiecare vară, cu aceeași bucurie simplă. Dis-de-dimineață, când satul încă dormea, tinerii porneau la drum. Pașii lor ridicau ușor praful drumului forestier, iar aerul curat, rece, le umplea pieptul. Nu se grăbeau niciodată. Drumul era scopul. De-o parte și de alta, pădurea îi însoțea tăcută, dar vie. Soarele se strecura printre crengile înalte, iar din loc în loc se opreau să culeagă mure sau afine crescute la marginea drumului. Râdeau, glumeau, și pentru câteva ore uitau de tot — de griji, de timp, de lume. Uneori, liniștea se schimba. Un foșnet mai puternic, un trosnet de ramură. Se opreau toți deodată. Din desiș apărea o căprioară, privind pentru o clipă spre ei, sau poate doar umbra unui mistreț grăbit. În acele momente, drumul părea să respire împreună cu ei — să le amintească că sunt doar oaspeți într-o lume mai veche și mai puternică. Pe măsură ce urcau spre Cozia, oboseala venea încet, dar nimeni nu se plângea. Când ajungeau sus, se așezau pe marginea drumului, privind valea întinsă. Satul părea mic, aproape ireal, iar liniștea avea un alt fel de greutate — una care te făcea să te simți viu. Anii au trecut, iar drumul forestier a rămas acolo, neschimbat. Poate mai tăcut fără pașii lor, dar încă plin de amintiri. Pentru că, dincolo de pietriș și praf, acel drum nu i-a dus doar spre munte… ci spre una dintre cele mai curate bucăți din viața lor.